Jurnal de naufragiati in Delta

Ziua 1 – București. Chiar trebuie să mă trezesc la 6?? Ok, hai să băgăm un espresso că cine știe pe unde mai apucăm, ia tu ghiozdanele ca aștia sunt deja jos, ia uite că mă și sună. Agitatie. Iau eu salteaua, ia tu geanta cu pompa, ia și geanta aia că am pus niște dulciuri acolo, nu se știe. Hai că iau și o șapcă, tu ai pălăria aia urâtă anti-UV, asta e, o săptămână nu mă uit la tine dar măcar nu te doare capul.

Unde parchează aștia la noi la bloc cu barcă cu tot, oare? Am control, stiu tot? Hai bonjur bonjur, mai avem un drum de făcut până sus să aducem și scaunele dar unde e barca? Ah, ok, trecem și prin Străulești să legăm barca și apoi la drum. Nici voi nu ați mâncat nimic, nu?

Hai că încap și toate bagajele, hai la drum că nu mai pot de cald. Unde am zis că mâncăm ceva, pe autostrada vieții?

Prima benzinarie e full, a doua am ratat-o, a treia a noastră e. Următoarea oprire: Tulcea! Trebuie să ne luam cele trebuincioase pentru o săptămână: să avem ce bea, ce mânca, ce semințe să spargem, hârtie igienică, ceva bun, sare, piper și ulei că nu mâncăm legume ca animalele, goale așa, ia și niște fructe, sărățele, covrigei, hârtie am luat? Vezi că nu știu dacă ne ajung 3 baxuri de apă, pe acolo prin deltă găsim să mai completăm ce om fi uitat să luăm? Doamne ajută.

Dunăvăț, am ajuns! Totul jos din mașina, ce lăsați aici e ca și lăsat la București, clar? Hop jos din mașină, țop în barcă, dați-vă măi jos că trebuie să o ducem la apă întâi, potoliți-vă!

Ce mișto, sunt corcodușele facute, uite și roșii și galbene, fac plinul până se învârt baieții pe aici, pe ponton încă simt că am pământ sub picioare. Uraaa..plutește!

Prima ieșire pe apă începe cu acomodarea pe barcă, instructajul cât aud din el pe fundal de motor și până mă dezmaticesc sunt deja pe un canal plin de viață. Luciul apei ascunde o șosea mișcătoare. Vântul, stuful și rațele ne sunt participanții la trafic. Câți or fi gândit asta deja până acum?

Lacuri, râuri, stânga, dreapta, ușurel așa să nu ne speriem de ce poate face motorul Quicksilver, pac o poză la lebede și până să mă prind că suntem atât de adânc în deltă încât n-am să mai vad semafoare o săptămână ne-am trezit deja la Caraorman. Mama mea, ce au facut comuniștii aici, blocuri? Alea sunt blocuri? Și alea din blocuri sunt cumva aproximativ 200 de vaci? Mereu mi-am dorit o vacanță într-un univers paralel, uite că mi se indeplinește dorința.

La pontoane sunt parcate 2 masini cu numere provizorii de Anglia expirate de 10 ani și una cu numere de Italia acum parchează, cred că pe noi ne asteaptă. Se așteptau să venim cu jumătate de gospodărie în bagaje, că altfel, cei 125 de metri de șosea din pavele care taie limba de pământ din mijlocul apei pe care ne aflăm nu justifica așa parc auto diversificat.

La cazare: palincă, vișinată, ciorbă de pește, somn, caras și biban cu usturoi. Și somn somn.

Ziua 2 – Ne trezim in Caraorman cu doi căței, ouă ochiuri, brânză, roșii și cafea. Și ne-tăcuta Cosmina și timida Maria. Oacheșe ca maică-sa. E zi de plimbare pe canale, până spre Lacul Puiu unde am stat 2 ore pe lac în liniște, cu sunet de plescăit de barcă și neuroni obosiți și nimic. Am plecat spre Arinișul Erniciuc, am luat masa acolo, din bagaje și aia a fost ziua. Întorși acasă ne-am plimbat prin sat cu fetele. Poștă, dispensar fără angajați dar cu termopane grație unui proiect guvernamental din 2015, școala cu 9 copii, drumuri de nisip și praf.

Ziua 3 – Chiar nu prea știu ce am făcut, îmi amintesc că o nevăstuică traversa canalul și am pus și eu mână pe volanul bărcii. Cică barca se pilotează, nu se conduce, băi plebeilor.

Ziua 4 – Am mers la Sulina, la plajă mai întâi și apoi prin oraș. Balcoane malteze atârnă încă de case care înfruntă malul Dunarii din 1901. Ce o fi fost pe aici acum 100 de ani și mai mult? Ce bogație, ce vânzoleală, ce a mai rămas din toate astea? Și cine a mai rămas, de fapt?

Ziua 5 – Am plecat spre Sfântul Gheorghe. Pe drum (vorba vine drum, vezi nici după 4 zile nu m-am obișnuit cu universul paralel), un nene în mijlocul canalului cu 2 doze de bere în aer: băieți, dau 2 beri! Aici a început prietenia noastra cu nea Bery, un fel de ungur neamț român care vine aici de 16 ani. De la microcipuri la coada calului, nea Bery le știe pe toate și le recita ca pe o poveste continuă despre tot. Cu câte o sticlă de vin și de apă aruncate pe fiecare masă a Cherhanalei Vechi din Sf Gheorghe, nea Bery face cinste și joacă la mai multe mese, cum zice el, simultan ca la șah.

Furtuna naibii ce s-a pus cât eram la Cherhana numai bine a răcorit atmosfera. Toți fugeau bezmetici, noi savuram vinul cu nea Bery, așteptând să se liniștească norii, cât el ne povestește cum i-a luat 10 ani să își facă casa și încă 2 ani să mulțumească toată familia lu nevastă-sa.

Am campat și am naufragiat barca. Țânțari am mestecat doar vreo ora jumate. Da, ne-au ciuruit, da, în deltă sunt țânțari, te mușcă, te disperă, îți ieși din corp o oră jumate și gata, dupaia n-ai treabă decât cu vacile. Erau totuși mai puține vaci decât erau țânțari (la o prima numărătoare) plus că vacile nu știau cum să ne ocolească pe când mutanții cu aripi căutau orice portiță să ne penetreze structurile defensive. Să îi dea Dumnezeu sănătate Ancăi pentru inventarea a ceva combinație de uleiuri (lavandă, lacrimi de înger, lamaiță, ylang-ylang, dastea) care îi țineau pe băieți departe de diverse părți ale corpului.

Ziua 6 – E cam greu să adormi la cort, valurile lipa-lipa, vacile mu-mu, cortu’ faș-faș, ne-am trezit din oră în oră pana spre 6:30 când nu se mai putea de cald, dar ne-am culcat la loc afară la soare. N-a trecut mult și apare Comisariatul Deltei, organ care ne-a sancționat foarte reverențios și apoi ne-au ajutat domnii la împins barca pentru a ieși din starea de naufragiere. Starea de agregare continua să fie: chill.

Am fost în Sf Gheorghe pe plajă, știam noi că e ceva civilizație mai aproape de unde Trocariciul (această glumă internă a satului) lasă turiștii dornici de soare. Am nimerit în unul din cele 2 baruri care flancau stația de trocarici. Viață de huzur în continuare: espresso, înghețată, toaletă…tot ce e important în viață.
Pe drum am strâns câteva bucăți fascinante de plastic. Poate nu chiar din convingeri ecologice cît mai mult de simț estetic. Săreau în ochi nenorocirile alea de capace și bucati complet întamplătoare în formă și culoare încât până la bar aveam suficient căt să hranim peștele plasticozaur.

Seara am fost ceva mai pregătiți pentru țântari, ne-am gletuit bine cu uleiul minune, șosete și adidași, haine ceva mai groase și puțin shadow-karate ca să simțim că dăm și noi în ei. Când s-a terminat programul de stres, am ramas cu cerul. E ciudat că cerul ăsta există indiferent dacă sunt în București și n-am nici o șansă să îl văd prin pâcla de poluare, există și dacă eu mor, există și dacă tot neamul meu este ras de pe fața Pământului, există chiar dacă de fapt nu mai există în același fel în care vede ochiul meu că există. Calea Lactee efectiv nu dă doi bani pe mine, pe faptele mele, pe problemele mele și cel mai important, acest organism gigant făcut din stele și nimic și tot, nu dă doi bani pe toată rasa umană. Acuma și privind din partea ailaltă, ce mă făceam dacă galaxiei îi păsa de mine, îți inchipui câtă presiune? Să cred că atâtea fire de nisip câte sunt pe plaja asta, tot atâtea planete și stele mă judecă în fiecare moment în care prefer să mă scarpin în buric în loc să fac lumea un loc mai bun…n-am nevoie de atenția ta, Galaxie!

Ziua 7. Trezit de la 7, dar de data asta am dormit bine. Un foarte mic-dejun și deja am început să strângem.

Și am tot strâns și am tot strâns până a dispărut orice urmă, inclusiv gardul, mai puțin decorațiunile din scoici care delimitau grădina.

Am trecut iar prin Sfântul Gheorghe, la aceeași cherhana, dar cum am ajuns prea devreme ca să fie mâncarea gata, ne-am dat iar pe cafele și vin până spre 12. Am făcut o vizită până la bancomat, căci statul ăsta degeaba este cam scump și am epuizat rezervele de plastic din portofel. Am luat o sticlă transpirată de vinul casei de la brutărie și am plecat.
Gândul că la Caraorman ne așteaptă un pat moale, un duș cald și o masă făcută cu mândrie era mult mai intens atunci când am plecat spre corturi, spre deosebire de acum la întoarcere. Parca nu ma mai grabeam nicaieri, nu imi lipseau conditiile, nu imi lipsea sa am un budoar de machiaj si un dressing cu pantofi si 3 feluri de ochelari de soare. Nu stiu daca o a treia noapte la cort in salbaticie ar fi fost deja prea mult, inca cele doua nopti au intrat la fix.
Vacute si boi speriosi care ne ocolesc ca pe ozeneuri, bande de coioti taman pe celalalt mal al Dunarii, valurile clipocind la mal in ritm de vals. Atat de diferit de acustica de bloc.

Pe apa, natura aproape neatinsa si reinventata de 1000 de ori e chiar in fata ta dar niciodata cu adevarat accesibila. Barca ne tine oricum la o distanta confortabila de maluri. Pasarile ne rabda doar pana la un punct. Nuferii se leagana impasibili la existenta noastra. Doar insectele interactioneaza in delta si slava domnului, localnicii. Ah, localnicii, ce bogatie!

Nu va inchipuiti atitudini rustice si orice alte clisee. Oamenii de aici sunt fantastici si traiesc intr-un taram unde la brutarie vand vin, unde padurarul goneste pe rauri sa aprovizioneze satul cu apa de baut la nevoie, unde vacile stau la bloc si oamenii in bordeie.

Viata pe apa ii face pe toti multitalentati: ei sunt proprii capitani, tamplari, bucatari si povestitori. Conduc lotci si tot felul de barci cu dibacie iar faptul ca sunt o comunitate relativ izolata face ca rautatea sa fie greu de ascuns. Usi incuiate mai rar. Odata cu POSurile dispare si graba din interactiuni. Pana la urma, aici orice drum are o urma de aventura si neasteptat.
Am incheiat re-intoarcerea in Caraorman cu o vizita la biserica. Din fericire, biserica era inchisa si am putut sa furam linistite, eu in strada facand poze si astea mici jumulind leandrul falnic de toti puietii, ca doar deasta venisem.

Ziua 8 E sambata si tot ne-am trezit la 8 de caldura. Abia pe la 12 ne-am furisat afara din curte cand nu era atenta aia mica si am plecat spre dune cu a’ mare. Soare, boscheti, nisip fierbinte, campuri denivelate, turisti cu microfon facand safari in camioane transformate… drumul pana la dune a fost ca un episod de febra in care ai usoare halucinatii de Mad Max.

Duna de nisip este insa magnifica: peste tot in jur era insuportabil dar in mijlocul dunei, nisipul gadila si racoreste si parca simti vantul mai bine. Eu oricum am o slabiciune pentru nisip, namol, noroi si tavaleala, nu vreti sa stiti cat nisip am adus inapoi cu mine. Pe drum indarat am facut cumva mai putin, calmul dunei de nisip m-a intarit ori faptul ca praful de pe picioare era aproape negru uniform m-a protejat de ciulini si alte neplaceri.

In ziua 9 am plecat acasa. Mi-a placut mult in delta dar pentru ca am fost noi, atunci, in acel fel, impreuna. Poate daca nu aveam barca si capitanul la purtator, poate daca nu era familia din Caraorman asa calda, poate daca Dunarea ar fi fost mai putin umflata si galaxia mai putin departe, poate toate astea impreuna nu se vor mai intampla niciodata. Dar eu zic ca merita sa incercati.

Lasă un răspuns