UpCity

Trebuie să recunosc, muream de curiozitate să văd ciudatele triburi care trăiesc în Nordul Thailandei. Auzisem de femeile cu gâtul lung dinainte să știu exact unde e Thailanda pe hartă așa că nu am putut rata ocazia să le vad, chiar dacă asta a însemnat să îmi calc pe inimă.

Pe dealurile și văile din jurul orașului Chiang Mai s-au adunat de-a lungul timpului triburi refugiate din invecinata Burma, Laos și China.

Contextul socio-cultural care a determinat oamenii să se refugieze în nordul Thailandei este unul trist, fugind de războaie, persecuție și sărăcie.

Triburile și-au păstrat portul, tradițiile, cultura dar în Thailanda nu s-au bucurat de o viață ușoară, ei trăind aici fără să primească recunoaștere oficială.

Zona în care s-au stabilit este foarte aproape de Triunghiul de Aur (intersecția granițelor Burma, Thailanda și Laos), faimoasă piață de opiu din Burma pentru întreaga lume, pe vremea când Burma încă domina piața internațională de heroină (acum devansată de Afghanistan).

Astfel, unii refugiați au ajuns să cultive marijuana și opiu ca ocupație principală, asta până în anii ’50 când numarul lor a crescut atât de rapid încât regele Thailandei a inițial un Proiect Regal de reconversie profesională, aducând triburilor semințe și tehnica de cultivare a legumelor. Nu le-a făcut însă și acte.

Culturile de opiu au dispărut, în locul lor fiind acum dealuri acoperite de salată creață, portocali pitici și bananieri.

În prezent, oamenii din triburi trăiesc în sate normale, unde cultivă, muncesc și au și câte un costum tradițional agățat pe sârmă la uscat, eventual.

Dar aceste sate nu sunt cele care interesează pe turiști, nu sunt suficient de spectaculoase. Cum nu aveam timp să căutăm orbește o comunitate reală de oameni din triburi, am tocmit un Tuk Tuk să ne ducă până la pomul lăudat, Baan Tong Luang.

Nu știu prea multe despre cum a apărut Baan Tong Luang, cine conduce acest sat și mai ales, cine încasează taxa de 500baht (59ron) de la intrare.

Știu doar că la 15km de Chiang Mai poți vizita 8 triburi diferite care prin magie trăiesc în aceeași așezare și tot satul este împrejmuit cu sârmă ghimpată.

Un nene ne-a explicat cu răbdare ce triburi diferite putem vedea acolo, de unde vine fiecare, care dintre ei au cele mai ciudate tradiții și a aruncat și câteva perle ca să fie sigur că plecăm mulțumiți. Dacă întradevăr unii din ei mănâncă iarna carne de câine sau dacă omoară copiii care se nasc gemeni deoarece contravin legilor naturii, n-am de unde să știu.

De departe cel mai căutat trib din așezare este cel al femeilor cu gâtul lung, Padong Karen, așezate strategic la capătul satului.

Până să ajungem la punctul culminant, ne-am urcat într-o casă tradițională pe picioroange, am tras cu o arbaletă de lemn și am urmărit bunici care țeseau la un război legat în jurul șoldului.

Ceea ce localnicii produc manual este însporit cu suveniruri făcute industrial și apoi sunt vândute laolaltă în fața fiecărei case.

Copiii satului aleargă de colo-colo, nu toți convinși să poarte costume tradiționale, semn că nu e chiar totul regizat.

Dacă stau să mă gândesc bine, este mai mult un sat de femei și copii. Doar 2-3 bărbați am văzut angrenați în manufactură în văzul lumii, îmbrăcați tradițional și cu zâmbetul încremenit pe buze. Am mai zărit câțiva sus pe deal, într-un pâlc de case mai moderne unde nu ni s-a permit să urcăm.

Vă prezint pe scurte cele 8 triburi din sat, încercând să nu mă lansez în comentarii prea lungi despre costumele și decorațiunile lor. Nu sunt etnograf și nici nu vreau să vă impui capul cu prea multe detalii, căci nici noi nu am avut prea multe informații când le-am vizitat; cum sunt ei așa i-am primit în memorie.

Tribul Yao vine din China și au cele mai delicate modele colorate brodate pe fond negru, plus un guler pufos nevoie mare. Mai demult, o prințesă Yao a fost căsătorită cu un împărat chinez, fascinat probabil de pufoșenia gulerului prințesei. Eu așa vreau să cred.

Tribul Palong a ajuns în Thailanda ca urmare a conflictului cu armata din Burma din 1963. Mama zice că fustele lor par moldovenești, dar wikipedia susține că ei se trag din moș strămoș din China.

Tribul Akha (din care nu pot face parte pentru că nu prea port pălării) este cel mai mare din Thailanda, având o populație aici de 80.000, aflată în declin.

Tribul Lahu este cunoscut în Thailanda ca fiind vânători iscusiți. În sat, demonstrează abilitățile lor trăgând cu o arbaletă făcută manual într-un avocado atârnat de gard. Eu nu am nimerit nici avocado-ul nici gardul, deci probabil știu ei ceva.

Tribul Sgaw Karen (Karen cu haine albe) vine tot din Burma, legenda lor fondatoare menționând traversarea unui râu de nisip, probabil deșertul Gobi. Termenul Karen de fapt înglobează mai multe triburi dislocate, aflate acum în China, Thailanda, Laos și Burma. Gruparea lor sub o singură denumire este lipsită de orice sensibilitate culturală și denotă faptul că societatea dominantă din Burma se raporta la triburile acestea ca la un tot unitar, oameni de rang inferior dacă nu chiar sclavi.

Tribul Kayaw Karen sunt cunoscuți drept Big Ear Karen, din două motive: domesticesc elefanți și își lărgesc urechile cu dopuri de metal.

Urechile copilei din imagine ar stârni invidia oricărui hardcore-ist pasionat de modificări corporale, dar atunci când știi că și o fetiță de 10 ani poate să suporte lărgirea urechilor parcă nu mai e o chestie așa de non-conformistă.

Tribul Hmong se află în Thailanda din 1975. Sacourile lor de catifea se găsesc de vânzare prin toate târgurile din zonă cu prețuri între 30 și 300 lei. Îmi place modelul dar nu îmi place materialul, altfel mă vedeați și pe mine la birou ca pe doamna din imagini, trudind la câte un document prețios în sacou negru cu roz.

Tribul Padong Karen este cel pentru care vin turiștii în Baan Tong. Începând cu vârsta de 5 ani, fetițele din trib primesc în jurul gâtului o spirală de alamă care de la an la an este mai lungă. Procesul de lungire se oprește la vârsta de 25 de ani, stadiu în care deja nu mai poți trăi fără suportul metalic în jurul gâtului.

Parțial funcționează prin mărirea spațiului dintre vertebrele gâtului, parțial prin tasarea claviculei și aducerea întregii structuri a umărului în jos.

Și în cultura noastră se chinuie femeile pentru a atinge idealuri de frumusețe stabilite artificial, dar femeile astea, pe lângă machiaj, umblă cu 4-5 kile de alamă pe gât toată viața.

Am prins și procesul de schimbare a spiralei, nu știu dacă regizat sau nu.

Poate acum înțelegeți de ce zic că mi-am călcat pe inimă mergând acolo: am vizitat o gradină „zoologică” cu oameni. Mergând cu camera de gât printre casele acestor femei m-am simțit stingheră. Puținele cuvinte în engleză pe care le vorbeau erau pentru a ne arăta ce au de vânzare, în rest schimbam zâmbete goale.

Ele se uitau la mine, eu mă uitam la ele, eram atât de diferite și totuși pe fețele noastre se citea aceeași stare: nu mă simt în largul meu, nu știu ce să spun.

Am regăsit apoi fețele acestor femei si fete în zeci de fotografii, pe bloguri și facebook și am recunoscut poziția încremenită, pe scări sau cu războiul de țesut în față. Și-au exersat zâmbetul neutru ani de zile, fac parte din povestea de calătorie a mii de străini. Aceste femei deja sunt eterne, cu poziția fixă de poză și cu sute de ani de istorie in privire.