Povesti din Lisabona: Catedrala cerului
După ce ai văzut câteva catedrale gotice, mai greu te surprinde vreuna cu arcele ei răsfrânte și înălțimea ei, menite să te copleșească. La urma urmei, sunt clădiri finite, intenționate, dornice să îți transmită mesaje rafinate de sute de ani de dogmă.
Mi-am găsit însă biserica universală preferată: mă aștepta de secole în Lisabona.
Catedrala Carmos nu a fost o întâlnire spontană. Aș fi vrut să vă povestesc că rătăceam pe străzile Lisabonei și m-am trezit față în față cu cea mai sinceră biserică pe care am văzut-o vreodată; dar nu a fost așa.
De rătăcit însă am rătăcit umpic, chiar dacă aveam destinația marcată pe hartă. Străzile Lisabonei ne-au urcat și ne-au coborat, terasele ne îmbiau când în stânga când în dreapta, miros de prăjituri și de espresso la tot pasul…nu am putut să mergem cu capul în pământ, glonț către destinație, oameni suntem și noi!
Ajunși în piețeta catedralei, nu eram sigură daca prefer să leșinăm pe câte un scaun la umbră și să cerem o bere de la chioșcul de fier forjat care răsfrângea mese în toată piața sau să ne așezăm la coada de intrare către o modestă poartă de lemn.
Ne-am dat seama că am ales bine când am trecut în sfârșit de intrare și ceea ce fusese ascuns de panouri ni s-a întins brusc în câmpul privirii și nu se mai termina.
O catedrală închinată cerului! E singurul gând care facea dreptate privirii: aici vii să iubești cerul.
Poate sunt cinică că nu deplâng tragedia care a dărâmat tavanele și cupolele tradiționale. Îmi pare rău, călugarilor, că vi s-a furat locașul și v-a fost pângărită intenția.
Multumesc, însă, Cerule, că ești aici să umpli cu lumină arcadele de piatră și mulțumesc, soare, că albești pereții și că te furișezi printre coloane, le faci din ruină, artă și dintr-o necredincioasă, mă faci bisericoasă.
*
*
*
