UpCity

Într-o lună de octombrie însorită, în sudul Spaniei, am avut ocazia să explorăm o altfel de așezare: satul Beneficio. Acesta nu doar că se află într-o zonă naturală binecuvântată dar este și locuit de o comunitate de oameni hotărâți să conviețuiască în pace și armonie.

Am ajuns în Andalusia pentru că voiam să văd Alhambra cu orice preț. Am aterizat în Malaga, am închiriat o mașină și în scurt timp eram în Granada.

Am avut câteva ore bune de umplut cât nu vizitam Alhambra așa că am căutat obiective prin apropiere, dacă tot eram pacolo.

Citisem că în orășelul Orgiva are loc duminică dimineața un târg de produse naturale și manufacturate, acolo venind „hippies” de pe dealurile din zonă.

Hipioți? Păi hai să vedem despre ce e vorba; îmi plac oamenii interesanți, avem mașină la dispoziție, să mergem!

Centrul înghesuit al Ciudad de Orgiva era întradevăr ocupat cu o piață volantă dar tarabele cu haine din China, papuci de plastic en-gros și alte de-ale casei ne-au desumflat. Aproape nici urmă de oamenii curcubeului!

Ne-am proptit resemnați în prima cafenea din centrul Orgiva și ne plănuiam deja drumul către coastă, să prindem niște soare dacă tot suntem aici.

Meniul din Baraka ne-a suprins prin cosmopolitanismul său: mâncare vegetariană, sursa clar specificată, eco-bio-organico obsesiv; foarte bine pus la punct pentru o cafenea dintr-un oraș banal de provincie. Pe pereți și mai multe indicii: fluturași pt cursuri de yoga, ședinte de meditație în grup, lecții de chitară și instrumente indiene… ce să mai, era clar că dacă e să găsim vreun hipiot în zonă, aici o să fie.

Nici nu au trecut 5 minute si au și apărut niște purtători de dreadlocks blonde. Bingo! Cu ce indicații ne-au dat și ce mai citisem pe net, am ochit un drum și am pornit spre renumita și totuși tăinuita așezare „hipioată” din zonă: Beneficio.

Aveam foarte mari emoții, trebuie să recunosc. Veneam ne-invitați într-o comunitate care ține la intimitatea ei, doi turiști cu camera de gât veniți să arate cu degetul hipioții. În sufletul meu nu mă simțeam total străină de genul de oameni despre care citisem că trăiesc acolo. Știam ce este un Rainbow Gathering, un șaman sau un vindecător spiritual, chiar dacă geaca mea de piele si tunsoarea bob aliniată la dungă nu mă recomandau ca atare.

Mi-era frică să nu mă judece, catalogându-mă drept o străină venită să îi judece. Am parcat unde părea că e permis, în apropiere de Information Centre. Bun, mă gândesc, un avanpost, nu intrăm așa direct cu bocancii în viețile oamenilor.

Avanpostul însă era gol. Parcarea cam goală, indicatori lipsă, sentimentul de angoasă creștea.

Cu inima în dinți, începem să urcăm pe cărăruia prăfuită, trecem un pârâu firav, depășim câteva corturi împrăștiate fără reguli și nu ne întâlnim cu nici un om.

Doar pietrele ne zâmbesc, pe măsură ce înaintăm printre grădini ne-împrejmuite, pe cărarea care șerpuiește tot mai sus pe valea dintre dealurile împădurite.

Ajungem chiar până în centrul comunității, unde era un cort imens construit în stilul teepee-urilor amerindiene. El servește drept loc de întrunire al comunității, comunitate pe care până acum nu o zărisem mai nicăieri.

Trece orice angoasă, deja mă simțeam dezamăgită că am continuat căutarea și tot nu îmi era satisfăcută curiozitatea. Când să pornim înapoi spre mașină, în scenă intră Alec.

Blond, lungan, matur și cu zâmbetul pe buze, ne face cu mâna și ne invită să îi traversăm grădina și să ne alăturăm lui. Tocmai se apucase să gătească niște dovleac în bucătăria de vară, care se continua cu o zona acoperită, cu șezlonguri, perne, leagăne și decorațiuni colorate.

Se învârtea pe prispă ca și cum eram invitații pe care îi aștepta și l-am prins nepregătit. Facem cunoștiință, luăm loc și fără prea multe formalități Alec începe să ne explice unde suntem.

Beneficio există de peste 25 de ani, este locuit permanent dar foarte puțini din oameni stau acolo mai mult de câțiva ani, cap la cap. Fie că pleacă spre festivaluri sau în pelerinaje spirituale, majoritatea oamenilor vin să locuiască în Beneficio temporar, nu își fixează ancora aici și nu construiesc case.

Alec locuiește într-o iurtă mongoleză care aparține unuia din cei mai vechi locuitori stabili din sat, dar care momentan era plecat cu toată familia în Nepal.

Ne-a vorbit ore întregi, cu răbdare, fără să aștepte întrebări și fără ca zâmbetul să îi părăsească figura. Ne-a vorbit despre trecutul lui conformist, despre pașaportul pe care îl deține dar în care nu se regăsește și despre cum se organizează o comunitate de oameni care fug de organizare.

Eram fascinați, îi urmăream explicațiile ca pe o lecție de antropologie aplicată, ca pe un experiment sociologic pus pe repede înainte.

Ne-a vorbit despre procesul decizional sau mai degrabă despre lipsa lui. În fond, oamenii au venit aici pentru a nu li se mai spune ce să facă, așadar dacă nu se atinge un consens, nu se face nimic care ar avea impact asupra comunității.

Au încercat să organizeze agricultura de exemplu, însă cum fiecare locuitor vine din altă climă, nu s-au putut decide asupra unei strategii. Nimeni nu este proprietar deplin așa că nu își impun prioritățile asupra celorlalți, fie că e vorba de curățarea unei zone pentru un teren de fotbal sau construirea de infrastructură.

Există însă niște principii care dau unitate comunității: respectul pentru natură, libertatea și non-violența.

În Beneficio nu se consumă alcool sau droguri de mare risc și aici s-au născut peste 100 de copii de-a lungul timpului. Când ne povestea despre cum la fiecare 2 „case” e ba un șaman, ba un vindecător, doctor energetic sau alt practicant convins (Alec la rândul său fiind certificat în astfel de arte fine) nu am putut să nu remarc auto-ironia cu care vorbea.

Probabil când pui la un loc toate aceste practici și încerci să împaci și capra și varza, și magia albă și aura mov, la un moment dat realizezi că s-a mers umpic cam departe.

Ne-am întins la vorbă până spre seară. Din când în când mai apărea câte un vecin și încet, încet comunitatea se restrângea de la treburile de peste zi: unii vânduseră în târg, alții cumpăraseră provizii, alții dăduseră o fugă până la Internet.

Am plecat de acolo cu promisiunea interioara că o să revenim odată aici să stăm câteva zile. Când ne prinde jocul modern și alergăm mai îndârjiți după recunoaștere și bunuri materiale, ne amintim în treacăt de experimentul utopic dar și de sacrificiile locuitorilor din Beneficio.

Un sat despre oameni și idealurile lor, unde arhitectura, infrastructura și monumentele nu există și nu contează.