UpCity

Malta este o națiune insulară a cărei istorie este ușor de perceput pe zidurile sale de piatră, prin limba sa complicată și prin cultura diversă. În zilele noastre, maltezii își duc traiul însorit pe una din insulele principale: Malta, Gozo și Camino, conectate de feriboturi regulate.

Am aterizat în capitala Valleta și am prins un autobuz către terminalul de feribot pentru Gozo (Cirkewwa Passenger Terminal) de unde ne-am urcat pe barcă fără bilet. Dar nu pentru că am sărit gardul ci, fiind singura modalitate de a ajunge pe Gozo, nu se mai obosesc să taie bilet până când nu vrei să pleci de pe insulă, dacă o faci.

Când am rezervat o cameră pe Gozo, plănuiam să străbatem națiunea malteză în lung și în lat, pe scuter/barcă/măgar și să vedem toate recomandările posibile.

Nu ne așteptam să fuzionăm cu Gozo și cu satele sale împietrite, politica sa a ușilor deschise și bucătăria și vinul delicioase.

Capitala insulei, Victoria, se laudă cu o citadelă superbă, plasată strategic în vârful unui deal cu vedere panoramică a întregii regiuni. Străzile sale înguste se transformă în tuneluri și mai înguste sau se varsă în piețele aglomerate, ticsite cu produse locale de vânzare.

Ce nu știam noi este că fiecare sat de pe insulă are un sfânt patron pentru care în fiecare an se organizează o sărbătoare numită „Festa”. Evenimentele se întind pe cel puțin 3 zile așa că dacă ajungi in Gozo între lunile mai și septembrie, n-are cum să nu fie vreo petrecere pe insulă la care să te duci. Și când zic petrecere, vorbesc serios!

Se trage cu tunul, sunt curse de cai pe bulevarde, confetti zboară de unde nu te aștepti si clopotele bisericilor încep sa țipe cu orice ocazie:

Satul în care am stat se numește Qalla, un loc numai bun să te retragi la bătrânețe, după ce termini cu aglomerația orașelor, programul fix și stresul metropolitan.

O parte considerabilă a locuitorilor au o poveste similară, s-au pensionat aici din toate colțurile lumii, de la Australia la Statele Unite, unii la 30 de ani după ce au făcut avere prin Dubai sau mai știu eu unde, alții la bătrânețe. Dacă bați din ușă în ușă, sigur umpli o carte cu povești de viață. Mai jos este o imagine pe care o vei vedea des: expatii își decorează casele cu plachete în onoarea locurilor din care vin, în acest caz, Detroit.

Totul este conectat în această mică localitate: fermele au legătură cu magazinele, magazinele cu restaurantul de familie, sătenii cu programul de cină din piața centrală, care este dominată la rândul ei de biserică. Și cum de la biserică pornește Festa, tot satul e activat când e sărbătoare. Cu doua săptămâni înainte de ocazia fericită, panourile si statuile ies din depozit și artificiile sunt testate cu religiozitate.

Nici măcar caii nu sunt decuplați de la viața satului: aceștia aleargă în cadrul Festa și în restul anului trăiesc la ferma unde vin turiștii pentru agrement. Apropo de cai, norocul a făcut să primim o invitație la un grătar la grajdurile locale așa că ne-am luat hainele bune și ne-am prezentat, căci asta nu e invitație pe care să o refuzi.

Deși aperitivele gigantice si vinul nesfârșit ne-au luat pe sus, ne-am dat seama că de fapt știm pe toata lumea de la masă cu noi. Doamna care ținea în frâu bucătăria era aceeași care vindea la magazinul local, capul mesei conducea Jeep-ul către plajă si in stânga și dreapta noastră erau toți turiștii si expații cu care ne-am intersectat toata săptămâna.

Așa ca iată-ne, înconjurați de gozitani cheflii, hangii britanici, călători australieni si turiste italience si tot ce mi-a trecut prin cap a fost că mă simt ca la o nuntă românească în bătătură. Și nu stau eu mult cu gândul asta că și încep lăutarii la țambal, mai ușor si apoi mai săltăreț, de până sa vină la friptura deja jucam la masă.

Am trecut de la hummus la brânză tare și friptură de porc la fix cât să ne putem arunca pe ringul de dans. Înviorați de vin dar cu burțile pline, am părăsit petrecerea când oamenii încă ridicau praful din curte in ritm de dans si am pornit încet, încet către castelul nostru ca să tragem un pui de somn.

Ne-am trezit cât să întârziem la micul dejun și am pierdut timpul pe lângă piscină, tufliți de soare si seduși de umbla zidurilor private.

Escapada malteză a fost prilejul să ascultăm ritmul vieții care se desfășura în jurul nostru și să fabulăm despre conexiunea dintre climă, istorie, economia și dinamica socială care se infiltrează prin insula de piatră ca rădăcinile unei buruieni încăpățânate.

Printre clopote asurzitoare si țipete de pescăruși, după amiaza sau după apus, cu prieteni noi dar urmând ritualuri vechi, viața pe Gozo joacă precum un fir de nisip sub valurile sărate, ca un miraj care te convinge că e o idee bună să te predai vieții insulare. Și eu zic că este.