UpCity

Nu sunt o bisericoasă de fel. Nu o să mă găsești duminica la slujbă sau cu lumânări, tămâie și busuioc în geantă. Dar de îndată ce trec granița, mă duc în orice biserică, templu sau wat și pe loc devin cel mai habotnic enoriaș posibil. Dacă nu ai voie cu umerii goi sau cu pantofi, să te ferească sfântul să încalci regulile de față cu mine. Chit că trebuie să fac roata în timp ce port un batic invers, o să urmez regulile cu sfințenie de necrezut pentru un turist.

Deoarece am vizitat Bangalore cu un grup de colegi, nu am avut timp să stau deoparte și să observ mersul lucrurilor înainte să intrăm în templul lui Shiva de pe Old Airport Road. Forțată de circumstanțe, am intrat cu capul înainte și m-am lovit de un zid de obligații si restricții pe care creierul meu de regulă organizat, pur și simplu nu le-a putut procesa. Bine, abia aterizasem în India în urmă cu 8 ore din care am dormit vreo 4 deși zburasem vreo 12 ore înainte. Eram varză și m-am nimerit în mijlocul unor obiceiuri pe care nu avea cine să mi le explice.

Pantofii jos, aruncați intr-un coș și hai la pas, să navighez un labirint de bare de metal, scări și peșteri păzite de barbați pictați pe față. Am încercat să sar peste procesiune dar n-am avut noroc. Mi s-a dat un bol plin de monede și dăi bătaie:

Câte o monedă pusă în fiecare bol și un milion de boluri mai târziu m-au lăsat să trec la următoarea metodă de purificare: dacă spargi o nucă de cocos de piatra aceea, îți spargi și ghinionul:

Am zis pas, nu sunt ghinionistă și în plus, abia așteptam să urc scara aia odată și să ajung la statuia imensă din capătul templului. Dar nu făcusem tot ceea ce se aștepta din partea mea, încă duceam în spate griji și probleme, așa că am primit o ață portocalie și le-am legat de o bară, ca pe o bicicletă hodorogită la care nu o să te mai întorci.

Simțindu-mă mult mai bine pentru că am scăpat de probleme, am apucat bara de metal și am început ascensiunea către elefantul roz din  vârful scării. N-are cum să nu mă lase să trec de data asta, îmi zic, în timp ce urc scările cu speranță în ochi, doar mai sunt atâtea de văzut.

Următoarea parte a traseului era o rețea de peșteri, replicând diverse locuri sacre din India. Am acceptat metafora și butaforia și am luat la pas labirintul fals al culturii adevărate.

Mi-am lăsat colegii să fie conduși de o ghidă auto-proclamată și mi-am păstrat râsetele pentru mai târziu. Drăguța doamnă s-a asigurat că fiecare a mângâiat și si-a clătit fața cu binecuvântarea a peste 10 statui Ling. Colegii nu știau ce este un Ling, eu da. Poți ghici ce reprezintă următoarele statui din piatră, gheață și cupru?

Da, sunt penisuri. Așadar, vreo 10 penisuri mai târziu am ieșit din peșteră. Trebuie să recunosc, am apucat și să învăț despre Shiva și cum unii dintre supușii săi devotați au devenit faimoși de-a lungul timpului, am învățat despre energia cosmică și despre locuri sacre din India unde aș vrea să ajung; dar gândul că le pot da vestea colegilor că au frecat lingu’ în templu îmi dădea ghes.

După peșterile din rigips urmau alte cutume: o minunată statuie Lingam, care îmbină simbolurile femeiești și masculine ale fertilitații într-una, decorată cu flori galben aprins și spalată cu lapte de cocos, scurs în trei ape dintr-un pahar de cupru.

Deja eram prea aproape de evenimentul principal care să îmi bat capul cu glume despre penis. Am continuat traseul prin spatele statuii imense și pe partea cealaltă am primit o lumânare, o monedă și o floare.

Cu noul inventar, te urci pe Punctul Miraculos, zici o scurtă rugăciune și arunci moneda în apă, apoi ocolești bazinul și așezi lumânarea pe apă, apoi constați că nu știi ce să faci cu floarea și nici nu are cine să îți zică.

Dacă deja ai obosit citind (eu oricum îți mulțumesc pentru răbdare!) imaginează-ți cum e să faci toate lucrurile astea în timp ce muzica duduie, preoții turuie și copii de trei ani aleargă râzând de nepriceperea ta. Eram gata să închei socotelile când am intrat pe ultima sută de metri: ofrandă în FOC!

Fiecare obiect din coșul primit a fost binecuvântat și aruncat în focul fumegând, unul câte unul, până am rămas cu coșul gol și cu rugăciunile spuse: lemnul, orezul expandat, semințele asortate și uleiul parfumat, fiecare ofrandă fiind urmată de sunet de clopoței și rugăciuni șoptite.

Am crezut că gata, cu acest gest sunt liberă să îmi continui drumul, păzită pe veci împotriva spiritelor malefice și deochiului. M-am înșelat. Încă nu îmbrățișasem stalpii de piatră și nu sunasem din clopote de trei ori cu fața spre Shiva. Nu știu cum de uitasem!? Dar după aceea am putut în sfârșit să aprind bețișoarele pe care nu știu când le primisem.

Când am încheiat socotelile, capul deja mi se învârtea și abia așteptam să mă rup de sacrele tradiții și să fac ce îmi place, anume să observ de la distanță. Mi-ar placea să mă întorc cândva și să mă ducă de mână un ghid atotștiutor și răbdător.

Între timp, cred că e nevoie doar de calm și respect pentru cutume, oricât de criptice vi s-ar părea. Poate nu o să însemne nimic pentru voi, dar înseamnă mult pentru cei din jurul vostru să vadă că dedicați efortul și timpul necesar imersiunii în cultura locală, înainte de a vă lua suvenirul fotografic și să vă vedeți de drum.